VIDA GEZA

Vida Geza
(Baia Mare, 1913 - Baia Mare, 1980)

Sculptor roman. Nascut intr-o familie de mineri, dintr-o zona cu un bogat climat artistic - traditiile artei populare romanesti si ecourile "Scolii de la
Baia Mare" - incepe sa sculpteze ca autodidact. Convingerile politice il fac sa plece ca voluntar in Spania, de partea revolutiei (1936), dupa care, in
drum spre patrie, poposeste in mai multe muzee din Europa. Debuteaza la o expozitie colectiva din orasul natal (1937), studiind apoi sistematic sculptura
la Budapesta (1942-1944). Din 1953, este prezent la numeroase expozitii din tara si trainatate. In 1958 participa la Bienala de la Venetia si la Expozitia
de arta a tarilor socialiste la Moscova. Este distins cu Premiul de Stat, pe 1953; titlul de artist al poporului in 1964; Premiul Comitetului de Stat pentru
cultura si Arta in 1971. Autor al monumentelor de la Carei, Moisei si Sfatul batranilor din Baia Mare. In Monumentul de la Moisei artistul face o sinteza
a spiritualitatii romanesti atingand acea tensiune unica la care s-a afirmat vocatia ordinii, a echilibrului psihic si cosmic, a locului impregnat decisiv
de umanitate, din sanctuarele dacice sau din spatiile de evocare brancusiene. Cele 12 coloane, dispuse circular, reprezinta maramureseni sau fiinte din
mitologia locala. Un subtil joc al fortelor centripetale aduna aici datele vietii spirituale, in vreme ce tensiunile centrifugale extind nemasurat hotarele
acestui loc in care se glorifica eroii maramureseni. Marea sa capacitate de a observa si inregistra faptele si evenimentele si de a le proiecta intr-o
larga deschidere filosofica o demonstreaza si compozitia Sfatul batranilor. Artistul alege din viata satului, dintr-o civilizatie straveche si perfect
implinita, un moment grav si solemn. Batranii, asezati pe bancile de lemn, isi plaseaza sfatul in punctul crucial al existentei obstei. Clipa lor de reflectie
vizeaza concretul vietii cotidiene, dar integreaza experientele tuturor inaintasilor lor. Este un moment cand ei, atat de pregnanti, acolo, in mijlocul
satului, se sustrat datelor concrete si patrund intr-un timp ininit, intr-un spatiu al meditatiei. Oamenii acestia cu trasaturi puternic marcate de vreme,
cu o liniste ciudata in atitudini si in expreisa figurii, ascund un freamat interior, un orizont bogat in idei si sentimente. Ei vin spre noi cu clipa
lor de adanca judecata a lucrurilor, fixand un model moral al abordarii lumii, intruparea intelepciunii active. Vida intreprinde constant un insolit si
foarte rodnic efort de ccercetare si aducere in lumina a mitologiei populare, a unor reprezentari cu radacini in practicile magice. Vechimea unor astfel
de reprezentari instaureaza, neasteptat, nu un abur arhaic, ci un farmec al existentei cotidiene, colorand-o si dezvaluindu-i in tesatura simbolica, sensuri
care pot scapa ritmurilor obisnuite. O acuta stare imaginativa amplifica in modul cel mai deplin operant semnificatia lucrurilor si evenimenelor. Din regnuri
artistul retine esente carora le da, pentru a le pastra caracterul concret, o paradoxala identitate mitologica. Asistam la nasterea unor opere cum sunt
Omul apelor; Omul noptii; Omul padurii, cu o bogata sarcina metaforica, inclusa si in structura monumentului de la Moisei. O secventa fantastica, in care
un balaur, expresie a brutalitatii imprevizibile, a fortei obscure a elementelor naturale, este calarit de un salomonar, simbol al prezentei rationale
a omului, ii prilejuieste o compozitie ca Solomonarul. Sculptorul strabate padurile, apele si muntii, loc prin excelenta al faunei mitice, dar coboara
si in subteranele minelor, surprinzand secvente de munca - precum acel Sir de Mineri calatorind cu vagonetul - sau duhuri apartinand aceluiasi nivel al
imaginarului (Valva minei; Priculiciul minei). Dincolo de fascinatia imediata a reprezentarilor fantastice, descoperim aceeasi nevoie de a inscrie tot
ce apartine umanului intr-o legitate care sa acorde individualitate unui univers. Artistul creeaza totodata si lucrari ca Buciumasul; Odihna; Dans din
Oas sau Horitoarea si Carnavalul, tocmai pentru ca, toate, apartin aceleiasi viziuni, dominate de observarea unor crampeie de viata. Sculptorul stie sa-si
aleaga trunchiurile, luandu-si-le ca aliat, intr-un sens care depaseste stricta exploatare a torsiunilor, a nervurilor si stratificarilor, ajungand la
deplina sensibilizare a substantei lemnoase, la o comunicare cu materialul putin obisnuita. Taieturile sigure, largi anima suprafata lemnullui, accentuand
valumele, dandu-le pregnanta. Sculpturile sale nu trebuie sa faca efortul de a se integra, in ambianta, provocand-o. Ele poarta o monumentalitate anume,
au o organizare volumetrica ce functioneaza deplin in spatiul pe care il propune substanta operei.