STEFAN LUCHIAN

Stefan LUCHIAN
(Stefanesti, Botosani, 1868 - Bucuresti, 1916)

Pictor roman. Dupa absolvirea Scolii de arte frumoase din Bucuresti (1885 - 1889), pleaca la München, unde studiaza un an la Academia de arte frumoase.
Isi continua studiile la Academia Julian din Paris (1891 - 1892). In tara, in 1896, organizeaza, impreuna cu alti artisti, "Expozitia artistilor independenti".
In 1898, ia parte la infiintarea societatii artistice "Ileana" si expune, incepind cu 1892, la societatea "Tinerimea artistica", devenind unul din cei
mai apreciati pictori in epoca. Luchian este personalitatea ce domina pictura romaneasca de la inceputul secolului, continuind calea deschizatorilor de
drum Grigorescu si Andreescu. Biografia sa, marcata, in copilarie, de farmecul simplu si luminos al dealurilor cu vii si al luncilor de pe malul Prutului,
este istoria unei pasionate lupte pentru afirmarea artistica, cu bucuriile si tristetile unui temperament aprins, iubitor de viata, cu tragedia unei boli
care il va rapune inainte de vreme. Opera sa exprima exprima un elan vital, patetica bucurie pe care o trezeste contactul cu lumina pura a zilei. Sub jocul
luminii, pictorul face sa transpara vigoarea formelor, dezvoltind notatia impresionista pe o structura solida. Optiunea pentru forma compacta, in care
placerea perceptiei senzoriale e dublata de un efort rational, o regasim atit in modul de concepere a compozitiei, cit si in cromatica. Tablourile sale
au un echilibru secret, care ii permite sa dezvolte, fara a ajunge la disperarea imaginii, impresiile pae care i le furnizeaza realitatea. O serie de motive
- buchete de flori sau imprimeuri cu motive vegetale etc. -, unele solutii plastice, cum ar fi, de pilda, jocul subtil al curbelor si contracurbelor, amintesc
de anii de formatie al artistului, de sensibilitatea sa pentru formulele stilistice din Art Nouveau (vezi Stilul 1900). Astfel de motive sint riguros integrate
ansamblului, lasind sa circule in voie, pe ecranul imaginii, unda imprevizibila a sensibilitatii pictorului. Rezultatul este o remarcabila claritate a
reprezentarii si o intensitate emotionala putin obisnuita. Luchian a fost in egala masura peisagist, portretist, autor de compozitie si naturi statice
- indeosebi flori. In peisaje, atentia sa este atrasa uneori de un colt pitoresc de natura, alteori, de unitatea dintre vegetatiile abundente si prezentele
umane (Ultima cursa de toamna, 1892; Margine de cring, 1903; Birt fara musterii, 1903; Marea Neagra la Tuzla, 1904; Salciile de la Chiajna, 1906; Fintina
de la Brebu, 1908; Dupa ploaie, 1909; Moara de la poduri, 1909; Pe dealul Hinganilor, 1909; Vara, 1912; etc.). Picteaza numeroase tablouri cu flori ridicind
acest gen la un inalt nivel de abordare artistica (Dumitrita, 1904; Paralute, 1907; Garoafe, 1907; Flori de tufanica, 1908; Anemone, 1910; Trandafiri,
1910; Maci, 1910 etc.). Din portretism sa citam tablourile Safta florareasa, 1901; Mos Nicolae Cobzarul, 1906 etc. si seria de autoportrete, intre care
Un zugrav, 1907. Compozitiile cuprind citeva lucrari inspirate de viata satului romanesc din preajma anului 1907, cind au avut loc rascoalele taraneesti
(Dupa munca, spre casa, 1905; La impartitul porumbului, 1905; 1907 - epilogul rascoalei etc.). La acestea se adauga unele scene de gen - Lautul (1911 -
1912) etc., in care, in ciuda suferintei aduse de boala, pictorul mentine, asupra realului o privire incarcata de intelegere - o umanitate superba in simplitatea
si naturaletea sa.