NICOLAE BALCESCU

NICOLAE BALCESCU
(1819-1852)

Istoric, scriitor si cel mai înversunat luptator la 1848. Nascut la Bucuresti. Provine din boierimea marunta. Dupa tata trebuia sa se numeasca Petrescu,
însa pastreaza numele mamei, dupa mosia Balcesti-Vâlcea. Din 1832, e elev la Colegiul Sf. Sava, cunoscându-i pe Heliade si I. Ghica. De mic era pasionat
de istorie. La 19 ani se afla în armata (iuncher). În 1840, participând la miscarea complotista a lui D. Filipescu (doreau împroprietarirea clacasilor),
este închis la manastirea Margineni, iesind dupa doi ani cu sanatatea subrezita (îndurase o detentie grea). Înfiinteaza organizatia secreta Fratia (cu
I. Ghica si Chr. Tell) si se dedica studiilor istorice, calatorind în Franta si Italia. La Paris a luptat pe baricade în 1848. Întors la Bucuresti, participa
la Revolutie, e pentru doua zile ministru si secretar al guvernului provizoriu. Face parte din aripa de stânga, vrea împroprietarirea taranilor, vot universal,
rezistenta fata de turci. Este un vizionar utopic, dorind o mica republica între cele trei mari imperii (tarist, otoman si hasburgic). Aplicarea acestui
ideal ar fi putut duce la desfiintarea statelor românesti. De aceea, mai apoi, barbatii nostri de stat au gasit o alta cale politica: întâi Unirea Principatelor
sub un domn pamântean si, dupa aceea, monarhia constitutionala, cu un print strain, dintr-o mare casa europeana (Carol I de Hohenzollern).

Dupa înfrângerea revolutiei, Balcescu trece în Ardeal, dorind o împacare între Kossuth si A. Iancu (a stat o vreme în tabara acestuia). Navalind trupele
hasburgice si rusesti, scapa de arestare, deghizat în mot. Ultimii ani îi traieste în pribegie, ros de dorul tarii iubite. Chinuit de ftizia care-i anunta
sfârsitul, în primavara lui 1852 revine în tara, pe Dunare, stiind ca n-avea dreptul sa calce pamântul natal. Si totusi, a trecut fluviul, la 8 septembrie,
si a simtit pentru câteva ore pamântul patriei. La pichetul din Turnu Magurele si-a întâlnit mama. Dar nu a fost primit în Muntenia, desi voia sa se stabileasca
la prietenii din Moldova. Lacrimile bunei mame l-au facut sa lacrimeze si el, scrâsnind. Vaporul l-a dus departe de malul românesc, prin Constantinopol,
în Italia. Trece prin Napoli si se stinge singur, uitat de toti, la Palermo, într-o camera a hotelului Trinacria, cu numele tarii sale dragi pe buze, fiind
înmormântat într-o groapa comuna din cimitirul manastirii Capuccinilor. Osemintele sale nu s-au putut identifica, pentru a fi adus în România.

Înainte de toate istoric pasionat, Balcescu este, totodata, revendicat de literatura, istoriografie, sociologie, economie politica. Erou si martir al neamului,
si-a sacrificat sanatatea, cautând cu patima, în tara si strainatate, documente istorice. A scris cu talent de scriitor: Puterea armata si arta militara
de la întemeierea Principatului Valahiei pâna acum (1844) si întregita apoi cu Puterea armata si arta militara la moldoveni în timpul maririi lor, Mersul
revolutiei în istoria românilor s.a. Opera de capetenie este Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, la care a trudit în exil, între 1849 si pâna la moarte,
ramasa în manuscris, neterminata si publicata postum de Al. Odobescu, "Pe culmea cea mai inalta a muntilor Carpati se întinde o Tara mândra si binecuvântata
între toate tarile semanate de Domnul pe pamânt. Ea seamana a fi un maret si întins palat, capodopera de arhitectura, unde sunt adunate si asezate cu maiestrie
toate frumusetile naturale ce împodobesc celelalte tinuturi ale Europei, pe care ea cu placere ni le aduce aminte..."