GEORGE NESCU

George Enescu
(1881 - 1955)

George Enescu, compozitor, violonist, pianist, dirijor si pedagog, unul dintre cei mai proeminenti muzicieni de la sfarsitul secolului al XIX-lea si din
prima jumatate a secolului al XX-lea.

Enescu a ridicat muzica profesionala româneasca la nivelul valorilor muzicii universale.

Nascut la Liveni, langa Dorohoi, el a cunoscut din copilarie folclorul prin intermediul tarafurilor populare. Primele indrumari muzicale le-a primit de
la parintii sai si de la un vestit lautar, Niculae Chioru.

Intre anii 1888 si 1893 a studiat la Conservatorul din Viena, cu Joseph Hellmesberger (vioara) si Robert Fuchs (compozitie), iar intre 1893 si 1899 la Paris,
cu Andre Gelalge (contrapunct), Jules Massenet si Gabriel Faure (compozitie), precum si cu M.P.J. Marsick (vioara).

Creatia sa componistica abordeaza aproape toate formele si genurile muzicale. Reflectand dragostea pentru poporul din mijlocul caruia s-a ridicat si cu
a carui sensibilitate s-a identificat. Opera lui Enescu reprezinta o pilda de insusire si dezvoltare creatoare a cuceririlor artei muzicale europene, de
imbinare a acestora cu traditiile muzicii folclorice si profesionale romanesti. Chiar si in lucrarile in care se manifesta influentele muzicii germane
sau franceze, ori in acelea al caror continut nu presupune neaparat forma nationala, ca de pilda, Suita I "in stil clasic" pentru pian sau opera "Oedip",
se vadeste legatura cu folclorul nostru, prin utilizarea, uneori descreta, alteori destul de evidenta, a formelor modale, ritmice, intonationale, ale acestuia.
Enescu a pus temeliile simfonismului nostru, deschizandu-i largi perspective.

Printre lucrarile lui mai de seama se numara: "Poema româna" (1897), care intruchipeaza o serie de tablouri sugestive ale vietii rustice; doua "Rapsodii
române" (1901; 1902), caracterizate printr-o melodica bogata, de autentica obarsie folclorica si printr-o invesmantare orchestrala colorata; trei suite
pentru orchestra (printre care "Suita a III-a", "Sateasca", 1938), in care folclorul cunoaste o transfigurare subtila; trei simfonii (1905; 1913; 1919,
aceasta din urma refacuta in 1921), care, prin maturitatea conceptiei, exceptionala maiestrie armonica, prin dimensiunile lor, reprezinta monumentale fresce
sonore; o Simfonie de camera pentru 12 instrumente solistice (1954), in care folclorul atinge un inalt grad de rafinament; o Simfonie concertanta pentru
violoncel si orchestra (1901).

Enescu a scris si lucrari pentru formatii de camera (doua cvartete de coarde, 1921, 1952; doua cvartete cu pian 1909-1911, 1944; un octet pentru instrumente
cu coarde, 1900; un dixtuor pentru instrumente de suflat, 1906 s.a.), caracterizate printr-o melodica expresiva, prin constructii unitare, inchegate si
prin transparenta sonoritatii de ansamblu; lucrari pentru pian, pentru violoncel si pian, precum si pentru vioara si pian (printre care Sonata a III-a,
"in caracter popular romanesc", 1926; suita "impresii din copilarie", 1940), care se remarca prin echilibrul dintre libertatea inspiratiei si disciplina
formei; lieduri (printre care ciclul pe lieduri si versuri de Clement Marot); prelucrari si transcriptii.

Pornind de la subiectul binecunoscut al tragediei clasice grecesti, Enescu a scris, dupa libretul lui Ed. Fleg, opera "Oedip". Creatie capitala a lui Enescu,
ea este strabatuta de un continut emotional, generos si intens si se distinge printr-un limbaj poetic evocator si dramatic. Ea cuprinde si transpuneri,
pe planul unei inalte generalizari, cu mijloace de expresie caracteristice artei contemporane occidentale. Sub inranduirea de mai tarziu a unor curente
ale muzicii franceze si germane si ca urmare a preocuparilor pentru gasirea unor modalitati de expresie, unele lucrari ale lui Enescu, de pilda Simfonia
de camera, vadesc pe alocuri o mai accentuata interiorizare si redarea mai abstracta a continutului emotional.

Ca violonist, arta sa interpretativa s-a caracterizat prin naturalete, sensibilitate, bogatia coloritului, varietatea nuantelor si imbinarea atentiei acodate
sunstantei muzicale cu vituozitatea. Repertoriul sau a cuprins intreaga literatura a instrumentului. In formatiile de camera Enescu a colaborat cu P. Casals,
J. Thibaud, A. Corot, A. Casella, D. Oistrah si alti artisti de seama. Ca pianist, arta sa se distingea printr-o bogata si rafinata paleta si prin sonoritatea
orchestrala a executiei. Enescu a fost unul dintre cei mai de seama dirijori contemporani. Maiestria sa dirijorala se caracteriza prin profunzimea redarii
sensului operei artistice si prin limpezimea conceptiei, prin sobrietatea, supletea si expresivitatea gestului. A fost un remarcabil talmacitor al creatiei
lui Bach, Mozart, Beethoven, R. Strauss, Brahms, Ceaikovski, Wagner. Enescu a propagat peste hotare, alaturi de lucrarile sale care capatasera un incontestabil
prestigiu international, creatiile unor compatrioti ai sai, atragand astfel atentia asupra tinerei scoli muzicale romanesti.

Ca pedagog, Enescu a indrumat si format o serie de renumiti instrumentisti (Dinu Lipatti, Yehudi Menuhin, Ida Heandel s.a.). Multilaterala personalitate
a lui Enescu se intregeste cu aceea de activist pe taram obstesc. In 1913 a infiintat, din beneficiul concertelor sale, premiul de compozitie care-i poarta
numele si care a consacrat pe multi exponenti de frunte ai muzicii românesti. In 1920 a fost unul dintre intemeietorii Societatii compozitorilor români
si primul ei presedinte.

Casa in care a locuit Enescu a devenit casa memoriala; in capitala a luat fiinta Muzeul "George Enescu", iar satul natal al artistului ii poarta numele.
George Enescu a fost membru al Academiei Române si membru corespondent al Academiei Franceze.